SUB VIȘIN, ÎN PLOAIE

ferfenițit

pe aripa morii de vânt

un zmeu de hârtie

 

zumzet de albine

și miros de lavandă –

țăranul rămâne sobru

 

am tot amânat

să vedem casa furnicilor

azi – niciuna

 

gonind spre casă

în stepa cu licurici –

călărețul

 

an de an

explozia speranțelor –

zi de absolvire

 

printre nori

fereastra albastră

a primăverii

 

graurii cu vestea

cea mare –

arătura aburește

FETIȚA CU BUCLE CLATINĂ PRIMUL CURCUBEU ÎNCOLO ȘI ÎNCOACE

de după dealul ulmului

fetița cu bucle clatină

primul curcubeu încolo

și încoace strigă mamă

hai să-i împletim culorile

spicușor vreau să sar

cu coarda peste pădure

acum

cât brebeneii au ochi

să mă vadă tată de ce

au murit toate albinele

noastre mi-e teamă de

casele părăsite mamă

hai să-l ducem pe tata

la

zâna cea bună visa

fetița cu bucle ascultând

un cântec trist în leagănul

șapte color agățat

de doi stâlpi uriași

de lumină

Vin zile

 

vin zile

când sperietorile vor arăta

ca niște supermodele

gata

să îmbrățișeze

oamenii de rând

atunci

păsările li se vor așeza

liniștite pe umeri

Radmila Popovici

COLIND

ilustrație: Violeta Zabulică

Ninge curat ca într-un dor de moarte,

Dezastre mari de fulgi se-ntîmplă-n cer...

La geamul plîns al casei de departe

Se-aude-n noapte-un cîntec: lerui-ler...

 

Acum, acolo ninge-a veșnicie,

Brazii miros a naștere în munți,

și-ncet se sting în veghea lor tîrzie

Două făclii, doi pomi ajunși cărunți.

 

Umbrele lor ca-n vis mi se arată

Veghind la geam atît de-adînc și greu,

Că din tăcerea lor însingurată

își rupe vorba însuși Dumnezeu.

 

Cumpăna vremii tulbure se-nclină

NEEUCLIDIANĂ

Două linii perfect paralele

Numaidecât se întâlnesc undeva în infinit.

Eu cred: în vârful unghiului

dintre degetele

Lui Dumnezeu.

AU ÎNEBUNIT SALCÂMII

Tudor ARGHEZI

   APRIL

Într-o ramură-nflorită

E-agățat un cuib, în tei.

Ramura e legănată,

Legănându-și cuibul ei.

Vântul murmură prin floare,

Adormind-o cu descântul.

Pasărea surâde-n aripi,

Cunoscând că-i numai vântul.

 

Mi-a zburat de mult din floarea

Sufletului pasărea,

Aripi ca-ntre fulgi cicoarea,

Verde-n piept ca zarzărea.

 

O tot caut de atunci

Prin pădure, prin copaci.

 

Pasăre cu aripi lungi,

VIAȚA CA ALIBI

Aliniat cu vulturii

pe deasupra lumii zburam fericit

 

De la acea înălțime

bolgiile zilei nu se mai vedeau

iar lumina avea ceva din puritatea

primordială

 

Scăldat în eter, respiram

frăgezimile lui Dumnezeu

 

Dar brusc, vulturul tînăr

cade ca piatra

și-apucă în gheare șoarecele

care nu mai are scăpare

în iarbă

 

Realitatea se umple de sînge

țipătul fisurează în mii de bucăți

aerul dimineții

 

Unitatea ființei e compromisă

 

CĂTRE CUVINTELE MELE

Cuvinte dragi, aveți răbdare –

Pînă ajungeți să fiți scrise,

Sorbiți lumină, creșteți vise.

Fiți bune și-nțelegătoare...

OMUL DE ZĂPADĂ

Omul de zăpadă moare primăvara –

Într-o seară lină, într-o dimineață,

Cînd în jur e soare și e dor de viață

Și cînd de pe suflet îți arunci povara.

 

Dar, nu plînge nimeni, nimeni nu-l jelește

Și, uitat de lume, omul de zăpadă

Moare, singuratic, trist, într-o ogradă –

Rece lumînare care se topește.

 

Și numai copiii, care-odinioară

Îi erau prieteni cînd ieșeau afară

Și-l chemau cu dînșii, veseli, să se joace,

 

Cu îndurerare văd și cu iubire,

Că, mișcat adînc de marea despărțire,

EMOȚIE DE TOAMNĂ

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

 

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,

că or să-mi crească aripi ascuțite pînă la nori,

că ai să te ascunzi într-un ochi străin,

și el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

 

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,

iau cuvintele și le-nec în mare.

Șuier luna și o răsar și o prefac

într-o dragoste mare.

Pages

Subscribe to RSS - poezie