NEEUCLIDIANĂ

Două linii perfect paralele

Numaidecât se întâlnesc undeva în infinit.

Eu cred: în vârful unghiului

dintre degetele

Lui Dumnezeu.

AU ÎNEBUNIT SALCÂMII

Tudor ARGHEZI

   APRIL

Într-o ramură-nflorită

E-agățat un cuib, în tei.

Ramura e legănată,

Legănându-și cuibul ei.

Vântul murmură prin floare,

Adormind-o cu descântul.

Pasărea surâde-n aripi,

Cunoscând că-i numai vântul.

 

Mi-a zburat de mult din floarea

Sufletului pasărea,

Aripi ca-ntre fulgi cicoarea,

Verde-n piept ca zarzărea.

 

O tot caut de atunci

Prin pădure, prin copaci.

 

Pasăre cu aripi lungi,

VIAȚA CA ALIBI

Aliniat cu vulturii

pe deasupra lumii zburam fericit

 

De la acea înălțime

bolgiile zilei nu se mai vedeau

iar lumina avea ceva din puritatea

primordială

 

Scăldat în eter, respiram

frăgezimile lui Dumnezeu

 

Dar brusc, vulturul tînăr

cade ca piatra

și-apucă în gheare șoarecele

care nu mai are scăpare

în iarbă

 

Realitatea se umple de sînge

țipătul fisurează în mii de bucăți

aerul dimineții

 

Unitatea ființei e compromisă

 

CĂTRE CUVINTELE MELE

Cuvinte dragi, aveți răbdare –

Pînă ajungeți să fiți scrise,

Sorbiți lumină, creșteți vise.

Fiți bune și-nțelegătoare...

OMUL DE ZĂPADĂ

Omul de zăpadă moare primăvara –

Într-o seară lină, într-o dimineață,

Cînd în jur e soare și e dor de viață

Și cînd de pe suflet îți arunci povara.

 

Dar, nu plînge nimeni, nimeni nu-l jelește

Și, uitat de lume, omul de zăpadă

Moare, singuratic, trist, într-o ogradă –

Rece lumînare care se topește.

 

Și numai copiii, care-odinioară

Îi erau prieteni cînd ieșeau afară

Și-l chemau cu dînșii, veseli, să se joace,

 

Cu îndurerare văd și cu iubire,

Că, mișcat adînc de marea despărțire,

EMOȚIE DE TOAMNĂ

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

 

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,

că or să-mi crească aripi ascuțite pînă la nori,

că ai să te ascunzi într-un ochi străin,

și el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

 

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,

iau cuvintele și le-nec în mare.

Șuier luna și o răsar și o prefac

într-o dragoste mare.

POEZII PENTRU ZOIA GHEORGHEVNA

(fragment)

vara trecută a murit Evgheni Ivanovici

și am mers împreună la cimitirul armean

după certificatul de deces

      într-un taxiu galben

      Zoia Gheorghevna stătea pe bancheta jerpelită

din spate

cu spatele

la șofer uitîndu-se în urmă

pe fereastra opacă și murdară

a Daciei galbene ca floarea-soarelui

           care gonea cu o viteză nebună

prin orașul vechi

către blocurile noi

acum

nici Zoia Gheorghevna

nu mai e

    în viață

             ***

DRAGOSTEA MI S-A PREZENTAT

Eu dragostea nu o cunoșteam

Știam doar cum o cheamă...

S-a prezentat într-o zi de primăvară,

Mi-a zis că mă va învăța să trăiesc

Și nu doar să exist.

 

Am rugat-o să mi se alăture

Întrucît frunzăream o carte,

Iar ea m-a refuzat

Mărturisind că dragostea nu citește cărți,

Ci le scrie!

VIAȚA MĂ INSPIRĂ

Există doar o singură viață și un milion de posibilități.

Alege!

Fii creativ!

ESCAPADĂ ÎN SURGHIUNUL PLOII

Tatiana CORCEBAȘ

am ieșit

pe urmele ploii

ușa a rămas

așa încît să încapă prin ea numai visele

ca să știu cum să vin înapoi,

cuvintele au rămas acasă

sînt colțuroase 

așa că le-am lăsat la muiat

într-o cană cu lapte și miere

 

pășeam pe buze

da, erau atît de suave...

ca un biscuit muiat...

buze ce iubesc tăcerea surghiunită a ploii

 

numele îmi era atît de ud

curgea de pe mine ca o acuarelă

nu merita să mă cheme nimeni

Pages

Subscribe to RSS - poezie