ESCALĂ

Mirela CHIHAI, cl. a II-a

Școala de Arte Plastice N. Moisei, Telenești

Era seară

Zâmbeam spre cerul negru

Răcoarea ce bântuia pe lângă mine

Mă făcu să mă ghemuiesc

Era liniște

Poate niște greieri mai cântau

Făcând stranie șederea

Vântul adia mișcând frunzele

Răcoarea se întețea

Zgomotul de asemenea

Iar întunericul venea și mai repede

Dar asta nu mă speria

Atunci ce era?

Știam, nu era întunericul

Nu erau zgomotele ce veneau din depărtare

Sau poate da

Dar ele nu mă înspăimântau

Erau cei ce le făceau

Ne sperie oare întunericul?

Sau ne sperie cei ce s-ar putea afla acolo?

Luna începu să strălucească

Răsuflam ușurată că se aprinse un felinar

Stelele o acompaniau

Dar pe mine cine?

Doar gândurile mele

Dar ce gânduri?

Acestea mă făceau să tremur

Mai tare și nu mă mai puteam opri

De ce mi-ar fi frică să mai pășesc?

Simțeam că nu mă mai pot mișca

Și m-am ghemuit mai tare

Și mă strângeam în brațe

Îmi era frig, dar mai mult teamă

Nu mai era nimeni

Voiam să mă ridic

Să văd de unde venea sunetul

De ce să nu-l înfrunt?

Dar cum, când teama e așa de mare?

Am închis ochii

Sperând că zgomotul va trece

Dar asta nu ajută

Frica era și mai mare

Acum nu vedeam nimic

Cel ce voia să mă sperie avea controlul

Asupra mea și a gândurilor mele

Deodată m-am ridicat

Pe partea cealaltă a străzii era o pisică

neagră

Voia să traverseze

Am țipat la ea

,,Nu o face!”

Ochii ei sclipitori erau fulgerători

Totul era prea morbid

Am decis să plec

Pași mici, din ce în ce mai mari

Ajunsesem să alerg fără să-mi dau seama

Nu aveam o direcție sau un loc în care

Alergam

Voiam să scap

De cine voiam mai exact să scap?

Nu știam așa că m-am oprit

Nu era nimeni prin preajmă

Eram singură și speriată

Singurătatea mă speria

Aveam nevoie de un pahar cu apă

Nu mai puteam respira

Privirea mi se încețoșase

Dintr-odată totul dispăru.

Peste un timp mă trezisem

Eram în camera mea

Stropi mari de sudoare îmi curgeau pe frunte

Nimic nu fusese real

Fusese doar un vis

Fusese un coșmar.