FĂRĂ URME, FĂRĂ DRUM

Dana DANU, 13 ani

Atelier Art Plus, Chișinău

Hei, știi, în ultimele luni s-au întâmplat multe în viața mea. Nu știu dacă au fost lucruri bune sau rele, dacă m-au schimbat sau am trecut prin timp fără nicio crăpătură. E dificil să-mi dau seama. Ultimele luni au fost ca o halucinație – nu cunosc începutul și nici sfârșitul, nu am date cronologice clare, ci doar frânturi de amintiri. Mi-am pus ca scop anul ăsta să trag tare carul cu poverile vieții, să încerc lucruri noi, să cunosc oameni și să experimentez cu pasiunile și visurile mele. În mod clișeic mă aflu exact în acel moment al vieții în care totul e o nebuloasă de oportunități, îndatoriri și o lipsă acută de motivație. Mi-a reușit să fac doar parțial ceea ce mi-am propus, deoarece, indiferent de cât de multe realizez, nu mă simt niciodată pe deplin satisfăcută, fericită de reușitele mele, știu că o doză sănătoasă de ambiție și nesatisfacere legată de munca proprie e cheia succesului, dar și prea multă strică.

De fapt, vreau să mă confesez, nu am mai scris nimic de luni bune, scuza mea frontală e că nu am timp, dar cu toții știm că e patetic și lamentabil să spun asta acum. Poate n-am scris nicio frază de mult, dar de gândit tot m-am gândit, și am ajuns la concluzia deloc surprinzătoare că eu, în bruta realitate, tratez scrisul ca pe o terapie gratis și productivă, care mă ajută să-mi depășesc traumele zilnice și să culeg laurii juvenili.

Acest lucru se poate observa foarte ușor. Când am avut moralul la pământ, lipsa de dorință de a face ceva sau în genere de a exista, scriam cel mai mult: am jurnale, idei smotocite, cuvinte aruncate în orișice colț de pagină din acele timpuri. Acum, când încerc să înțeleg ce se întâmplă cu adevărat în capul meu și să fac ordine în haosul meu sufletesc, mă depărtez în mod bizar de toate aceste sclipiri de inspirație. E greu să decid dacă eseurile mele sunt lumina din zilele negre sau coșmarurile decăderii.

Nu vreau să admit că nu le pot avea pe toate. În ciuda vasului plăcut ochilor, spiritul meu ascunde multe defecte, iar principialitatea nefondată este una dintre ele. Cu toate că aștept ziua când mă voi elibera de toate pietrele de suflet, cu cât mă maturizez mai mult, cu atât o viață fericită se aseamănă din ce în ce mai mult cu o utopie. Mă înec ușor exact când sunt la mal, dar în mod ironic nici măcar nu mă aflu în apă. Încerc să descurc ațele, dar am ghemotoace o mie, și toate țin povara a 17 ani de viața ostilă. Nu vreau să mă plâng prea mult (deși exact asta fac de fiecare dată când mă apuc de scris). Unii au dus-o sau o duc mai rău ca mine, de exemplu, bietul Eminescu, câtă durere a ascuns sufletul lui de a reușit să scrie atâtea poezii sublime. Cu siguranță, dacă ești artist, ori ești nebun, ori te ascunzi de durerile vieții pierzându-te prin litere.

Or, suntem toți artiști, pentru că ce e viața dacă nu un râu de durere cu întreruperi abrupte, dar scurte?...