capriciile Muzei

PIERDUT

VILĂ 

Elisei SLIVCA, 14 ani

GM Nr.9, Bălți

 

   Stau aici, pierdută, intoxicată de potențialul nopții, întrebându-mă unde ar trebui să plec sau dacă ar trebui să stau.

Mi-am pierdut calea încercând să ajung sus, într-o lume complicată și fără ieșire. Nu mai sunt cine am fost, nu mai am aceleași valori, perspective, speranțe. Am vrut multe, și încă vreau: bani, case, mașini scumpe și luxoase, dar cu ce scop? Trecând anii, mi-am dat seama că nu am niciun vis pentru care să continui, nicio dorință care să mă motiveze, doar aspirația la o viață bună, lipsită de griji, dar mediocră. N-am trăit destul ca să pot spune ce este viața, dar nici atât de puțin ca să nu-mi dau seama ce urmează. Clipe pierdute în noianul timpului, pe care le voi uita și lăsa în urmă și doar câteva amintiri, care se vor comporta ca o călăuză înșelătoare pe tot parcursul vieții mele,
îmi vor mai râmăne alături. Am impresia că merg printr-un deșert, fierbinte și arzător, care stoarce totul din mine, și nu-mi dă nimic înapoi. Acolo unde se va termina deșertul, voi putea atinge marea? Sau poate nu se va termina niciodată, poate voi rătăci mereu prin dunele nisipoase ce mă îngroapă tot mai adânc cu fiecare pas.

   N-am mai scris de multă vreme, poate din cauza tentativelor mele stupide de a scăpa din întuneric, în urma cărora am închis toate sentimentele adânc în interiorul meu, poate din cauza unor schimbări al căror efect asupra mea l-am subestimat. E mai bine să nu simți nimic decât să simți durere. Mi-a fost atât de greu să scap din închisoarea mentală pe care mi-am creat-o, încât doar gândul la ea îmi dă fiori. Ce faci când rămâi fără speranță și pasiune? O iei de la capăt sau te lași mistuit de focul regretelor? Regretele... atât de omenești, ne urmează peste tot, am ajuns la concluzia că omul ne este ființa intelectului, ci a regretului. Se spune că la fel cum după fiecare iarnă geroasă vine o primăvară înfloritoare, la fel și în viața omului, chiar și după cele mai negre timpuri, totul se luminează. Dar poate nu este chiar așa, poate unii dintre noi sunt meniți să trăiască doar în umbre, iar alții doar în soare, poate ne naștem fără a fi speciali, cu un scop anume și un destin bine definit, poate nu toți suntem meniți să trăim, ci doar să existăm. Sunt atâtea posibilități care te duc la disperare. Trăim fără să știm de ce, sau cum, sau pentru ce. Pur și simplu suntem pe acestă planetă pentru o oarecare perioadă, muncind, visând, iubind, suferind, ca în cele din urmă să murim, la fel cum au mai făcut și alții, și o vor mai face.

   Câteodată, când îmi închid ochii, simt că parcă sunt sub apă, într-o liniște sfâșietoare, fără a ști nimic și fără a simți nimic. Apoi însă îmi dau seama că asta este realitate, o frumusețe, pentru că așa mi-o imaginez eu.

Nicoleta GUȘTIUC
16 ani
LT V. Alecsandri
Chișinău
capriciile Muzei

TU

JOC ÎN PAUZĂ

Valerie VOLONTIR

 

Leagăn, speranțe, valuri

În toate îmi plăcea să mă arunc,

Zmeu, vârf de copac, maluri –

Aspirații inocente spre care tindeam s-ajung.

Tu, eu, un drum și-un copac solitar,

Și-o ploaie de ani deasupra-mi mă străfulgera

Pic cu pic.

Pas cu pas

Eu de suflarea-ți mă îndepărtam.

Ah, tu, copilărie,

Cu iz de cireș, tălpi umblate, iasomie,

Cu ochi albaștri înstelați și pe cap o pălărie,

Cu zâmbet inocent, trup în nori,

Savurând un ultim dans printre cocori,

Acum astfel mi te-amintesc,

Mare nostalgică presărată cu ninsori.

Livia CATAN
cl. a XI-a
LT P. Ștefănucă
Ialoveni