tentația eseului

ACUM

Nu mai aveam pleoape ca să le închid. Mă prăbușisem greoi pe un scaun și-mi lăsasem capul pe speteaza lui. Degetele atingeau podeaua. Tavanul cobora, strivindu-mă. Simțeam cum uleiul pătrundea între spărturile metalului, înviindu-l. Aveam nevoie de mână ca să pictez. Restul corpului nu mă deranja. Acum nu.

Nu mai știam cine eram. Cioburi de amintiri, reflexe, obișnuințe – toate erau departe. Care era sensul vieții nesfârșite dacă rugineai?

Fusesem brunet, pe asta o știam sigur. Obișnuiam să șterg cu piciorul dacă vărsam ceva pe parchet. Pictam. Am pictat mereu. Sute, mii de pânze. Căutam ferestre spre lumile ideale. Nu mi se deschideau mereu. Spărgeam geamurile, rănindu-mi corpul și sufletul. Acum nu mai aveam nici unul.

Obișnuiam să pierd timpul. Prin vene se scurgeau secundele, transformând pielea în titan, iar inima – în plumb. Nu mai aveam nări ca să respir.

Știam că exista. Sau existase cândva. Nu-i mai știam numele. Era blondă și avea rochie verde. Mai mult nu puteam să-mi aduc aminte, dar, de fiecare dată când încercam să readuc trecutul, o găseam acolo. 

 

Ilustrație: Cătălina CĂLIN, cl. a VI-a

Arionești, Dondușeni

Maria Cătălina BUBOC
Universitatea Tehnică
București