aventura cunoașterii

FERMOARUL — O INVENȚIE DIFICILĂ

Mai puțin timp a fost necesar pentru inventarea și perfecționarea avionului sau computerului decât a fermoarului.

Robert FRIEDEL

 

În 1851 americanul Elias Hove, a brevetat închiderea automată continuă pentru îmbrăcăminte. În viziunea sa, niște cârlige, antrenate de un cursor, care era deplasat pe catenele metalice, fixate pe ambele margini ale hainei, se agățau unul de altul. Probabil din cauza unei alte invenții de succes a lui Hove – mașina de cusut – de la schița de pe coala de hârtie, invenția nu a avansat cu niciun pas. După mai mulți ani, la această idee a revenit inginerul din Chicago Whitcomb Judson, care a brevetat, pe 29 august 1893, închiderea de siguranță separabilă pentru pantofi și ghete. Invenția a fost prezentată în același an la Expoziția Mondială din Chicago. Mecanismul de închidere însă nu era suficient de fiabil. Deși același Judson a brevetat (1902) și mașina de producere a sistemului de închidere (numit între timp de autor C. Curity), el a reușit să vândă doar 10 fermoare. În 1906 compania l-a racolat în calitate de proiectant pe Gideon Sundback (1880-1954), inginer electromecanic suedez, cu o bună pregătire și experiență tehnică în Europa. După mai mulți ani de proiectări, în 1913 Sundback a brevetat mecanismul de închidere ușoară în forma pe care o cunoaștem bine în prezent. Autorul a venit cu îmbunătățiri esențiale față de propunerile precedenților, mărind numărul de elemente pe inch de la 4 la 11, ceea ce conferea mecanismului mai multă fiabilitate și siguranță. Totodată, el a propus ca elementele să fie fixate pe două benzi de textil, fapt ce făcea aplicarea lor incomparabil mai ușoară. Sundback a inventat și a construit și mașina de producere a astfel de fermoare. În 1917 el a brevetat „fermoarul separabil”, care în același an a și fost implementat: un croitor din New York a cusut buzunare cu astfel de fermoare, pe care le atașa la centurile destinate marinarilor americani, reușind să vândă vreo 24 de mii de unități. Apoi, un salt uriaș în răspândirea invenției s-a realizat în 1923, când firma BF Goodrich Company a comandat pentru galoșii produși peste o sută de mii de mecanisme. Cei de la companie au și botezat fermoarul în zipp – de la sunetul pe care îl producea la închidere-deschidere. Tot în 1923 Sundback și-a vândut patenta în Europa, declanșând cele mai diverse aplicări – pentru încălțămintea copiilor (cui îi place să lege șireturile?), pentru pantalonii bărbătești, pentru hainele de damă, pentru genți, ambalaje, huse, bagaje, rucsacuri, corturi etc.

S-au diversificat și materialele din care se confecționează fermoarele. Inițial doar din metal, au urmat cele din plastic, din nailon. Un nou imbold în utilizarea fermoarelor l-a servit inventarea modelului care se poate des-chide complet. Industria modei valorifică din plin această oportunitate, dar și alte domenii beneficiază de această variantă a fermoarului.

În răspândirea fermoarului, nimănui nu i-a reușit performanța japonezului Tadao Yoshida, care a fondat (01.01.1934) compania YKK. Acesta a devenit cel mai mare producător din lume. La cele 257 de fabrici din 66 de țări, cu 36 000 de angajați, se produc două milioane de kilometri de fermoare – de peste 5 ori distanța de la Pământ la Lună! În Europa cel mai mare producător este compania elvețiană M. O. Winterhaller (din 1899), care a cumpărat patenta de la Sundback și a perfecționat-o prin includerea unor elemente concave și convexe (Rippe und Rille în germană). Anume pentru producerea unor modele perfecționate a fost organizată firma Riri (1936), devenită unul dintre liderii mondiali. În 1950, Riri a pus la punct tehnologia de presare a fermoarelor din plastic, deținând dreptul exclusiv de a le produce timp de aproape două decenii. Pe lângă granzii sus-numiți, o pondere semnificativă în producția globală de fermoare o au producătorii din China, India, Bangladesh. Deși nu poate concura cu ei la cantități, Olanda a produs (în 1989) cel mai lung fermoar – 2851 m.

Iurie SCUTARU, doctor în științe