antologie NOI

E TÂRZIU

Stau la balcon c-o ceașcă de cafea și jurnalul meu în față,

scriu și tai cuvinte, alineate.

Cerneala e tot mai neagră și, tremurându-mi trupul, scriu un singur cuvânt,

ce-mi arde și-mi usucă sufletul: DOR.

În cămăruța sufletului meu am adunat rouă de dor.

Sunt departe de mine și nici măcar nu mă pot atinge,

ochii mei mă caută, mi-am uitat mirosul și nu mai știu cum este,

și, știți, doare.

M-am pierdut, nu m-am intersectat cu mine de ceva timp.

M-ați văzut pe undeva?

Dacă da, spuneți-mi. Mi-e dor de mine, de cea veche,

cea care acum se caută și nu știe cum a ajuns aici,

și vrea, din răsputeri, să se adune, bucată cu bucată,

și sufletul să-i devină rai, fără frici.

Oare când am să mor,

o să-mi fie la fel de dor?

 

Marina HAJDER, cl. a XII-a

Cantemir