caligrafii

DAR, ACUM E SEPTEMBRIE

Nu țin minte cum a fost luna august din anul trecut. Nici luna august de acum cinci-șase ani nu o țin minte. Dar încă păstrez, nu-mi pot explica cum, parfumul lunii august din copilărie. Maică-mea avea în suflet focul aprins și nu lăsa pentru mai târziu lucrurile care trebuiau făcute. Mergea la Cahul, ne cumpăra cămașă albă și încălțăminte. Dacă nu ne lua cu ea, avea învelită într-o bucată de ziar o șchioapă de stuf. Noi încă dormeam când ne măsura talpa. Tocul nu-l cumpăra mama. Putea să scrie, putea să citească, dar de unde să știe ea cu ce fel de tocuri merg copiii la școli.

Mergeam la magazinul din sat și-mi cumpăram toc cu cerneală. Acasă aveam un loc în care adunam, pentru anul școlar care urma să înceapă, tocul, cămașa cumpărată de mama, pantofii fără bucata de stuf, caietele. Un pic, un pic mai târziu mergeam după manuale. Noi, neatinse și necunoscute. Uite, toate aceste lucruri, cămașa, pantofii și cărțile îm-prăștiau peste mine și peste odaia noastră parfumul lumii spre care mergeam, dar în care nu fuseserăm niciodată. Apoi încercam, cu un fel de tremur în mână, tocul cum scrie.

„Nu apăsa, nu apăsa”, îmi spunea fratele meu. Cu grijă, desigur, să nu cumva să stric penița spre care luneca, măsurată, lacrima aceea violetă de cernea-lă. Dar cum să nu apeși, măcar cât de puțin, dacă litera ,,O” își începea rotunjimea cu o abia simțită atingere a peniței de foaia caietului, însă, undeva, pe la mijloc, caligrafia îi cerea tocului un pic de greutate și un pic de cerneală, ca să iasă frumos.

Iată, emoția asta pe care o trăiam în augustul copilăriei mele, mă ținea de mână ca pe un copil mai mic, tot restul anului. Și tot ea, cred eu, avea grijă să nu merg la școală cu lecția nefăcută, să dau ,,Bună ziua” oamenilor, să mă ridic în picioare când intra învățătoarea.

Cum să nu dai ,,Bună ziua” și cum să nu te ridici în picioare? Dacă cumva aude tata!

Nu, nu a existat nicio palmă care să stea de veghe asupra mea, și nu a existat nicio nuia. Poate au fost pe la alții. Poate. Taică-meu mergea la adunările ,,părintești”, ca la o judecată. Avea emoții și el. Iar când venea acasă, i se vedea pânza aceea subțirică a bucuriei în albastrul ochilor lui peste care a suflat tot, dar tot colbul câmpurilor și al drumurilor.

Era un august acolo, în copilăria noastră. Era. Și dinspre el venea și încă mai vine spre noi parfumul timpului trăit.

Dar, acum e septembrie.

Constantin OLTEANU