poezie

Ți-s ochii ca ferestrele deschise, aruncând lumină vie peste toate

Matilda e numele plantei, vinului, pietrei,

E numele celor ce aparși există.

Cuvânt ce se naște ca zorii din ceață,

cuvânt care vara-i erupții de floare.

În numele acesta plutesc goelete

prin albe signale la spumele mării,

e litera lui lunecare de ape,

vărsateîn inima mea nealinată.

E nume găsit sub poveri călătoare,

ca ușa de tainiți ce stă zăvorâtă,

ca ușa ce duce spre lumi nevisate!

Mă stinge, cu arșița gurii mă surpă,

cu ochii noptatici mă treieră iară,

mă lasă prin numele tău plutindîn uitare.

II

Ce lung e drumul pân' la sărutare

și cât de singuratic eștiîn cale.

În timp ce trenuri se topescîn ploaie

și la Taltalîncă nu-i primăvară.

Iubirea mea, azi suntemîmpreună,

uniți din rădăcini până la haină,

ca toamna, apa, cași două coapse,

uniți suntem, uitând a fi aparte.

De necrezut cât mâlși câtă piatră

râul a dus la Boroaîn spume;

de necrezut câte numiriși nații

i-au despărțit pe-acei ce se iubesc,

pe-acei ce-sînrudiți c-o lume-ntreagă

și cu pământul ce-a creat garoafa.

 

Pablo Neruda

Ilustrație: Violeta Zabulică