poezie

NINSORI

Începeau ninsorile, se-nălbea pământul,

Într-o poveste rece ne-aduna cuvântul,

De parcă-n lumea mare cu-a ei filozofii

Eram cei mai de casă și cei mai străvezii.

 

În clipa albă-a iernii, la sobă și la vreasc,

Ne rânduiam văpaia prin cele ce se nasc,

Iar amintirea verii cu bunul în sicriu

O-nlocuiam c-un pui, c-un miel mai timpuriu.

 

Din ale gurii, simple, ce dăruia hectarul

Răsplata muncii noastre, le alegeam nectarul,

Și, în blândețea casei, le deprindeam cu noi

La sfintele grăunțe, clădite-n păpușoi.

 

Aveam destulă vreme să regândim un trai,

Să ne urcăm ființa în spicul unui pai,

Să regăsim pe creangă mărul cel de aer,

La firul lung, pe fus, cu rădăcina-n caier.

 

Noi nu puteam prea mult să-nfăptuim că, poate,

Prea dens era amurgul și ne temeam de noapte,

Dar stâlpii cei înalți aveau la temelie

Anume viața noastră cu chip de omenie.

 

Și nu știam că iarna și fulgii ei, ușorii,

Troienind la prag și viscolind ușorii,

Răceau deopotrivă, dar poate mai întâi

Hogeagul casei noastre, cu răsuflări sticlii.

 

Căci noi eram pe lume cu vârsta unei mori

Ce macină grăunții ca gându-n gânditori,

Din spații sus, stinghere, și până aici la vatră,

Se atingea-n rotire aceeași mare roată.

 

De parcă vechi motive în ecouri noi

Se auzeau strigate de-același păpușoi,

Noi rânduiam văpaia prin cele ce se nasc

În clipa albă-a iernii, la sobă și la vreasc.

Ion VATAMANU