poezie

COLIND

ilustrație: Violeta Zabulică

Ninge curat ca într-un dor de moarte,

Dezastre mari de fulgi se-ntîmplă-n cer...

La geamul plîns al casei de departe

Se-aude-n noapte-un cîntec: lerui-ler...

 

Acum, acolo ninge-a veșnicie,

Brazii miros a naștere în munți,

și-ncet se sting în veghea lor tîrzie

Două făclii, doi pomi ajunși cărunți.

 

Umbrele lor ca-n vis mi se arată

Veghind la geam atît de-adînc și greu,

Că din tăcerea lor însingurată

își rupe vorba însuși Dumnezeu.

 

Cumpăna vremii tulbure se-nclină

Cu focuri mari de ger spre cuibul lor,

și parcă-i soarbe-o stranie lumină,

și-ncet se duc prin aspre vămi de dor.

 

Pe fruntea lor se-ncheagă-un nimb de ceață,

în pieptul meu lucrează-un fier cu zimți,

și tot mai des se-aud hăitași de gheață

Pe partea lumii, cea dinspre părinți.

 

Pe căi de fulgi acuma m-aș întoarce,

Să cad la prag, zidit între nămeți,

și ceasul lumii, cu noroase ace,

Să-l dau-napoi cu, simple, două vieți...

 

Dar ninge-n noapte fără vindecare

Cu lerui-ler peste-un sfîrșit de veac...

Mi-e dor... și-adorm cu fruntea pe ninsoare,

Decapitat de-acest colind sărac.

Arcadie SUCEVEANU