DE VORBĂ CU NELLY COZARU, ACTRIȚĂ, REGIZOARE ȘI PROFESOARĂ LA ACADEMIA DE MUZICĂ, TEATRU ȘI ARTE PLASTICE
S-a născut pe 28 iulie 1962, în satul Ștefănești, raionul Ștefan-Vodă. Este licențiată a Institutului de Artă Teatrală B.V. Șciukin în cadrul Teatrului E. B. Vahtangov, Moscova, Federația Rusă (1980-1985). Activează la Teatrul Republican pentru Copii și Tineret Luceafărul, la Teatrul Național Eugène Ionesco, la Teatrul Național Mihai Eminescu etc. și în cadrul Catedrei de Artă a actorului a Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice. Fondează și conduce Teatrul-Studio Master Class (din 2010).
— La vârsta adolescenței, foarte mulți visează să devină vedete de teatru și cinema, apoi însă mai puțini optează pentru meseria de actor și doar câțiva aleși ajung să cunoască celebritatea. De ce se întâmplă astfel?
— Oamenii judecă după aparențe. În piesa Pescărușul de A.P. Cehov, personajul Nina Zarecinaia, trecând printr-un șir de dezamăgiri, trădări și eșecuri, atinsă de vicii, apare în final ca o epavă... Dar, totuși, luminoasă și înțeleaptă, renăscută parcă din propria-i cenușă, înțelegând că: Principalul nu e gloria, nu e strălucirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea noastră de a îndura. Să știi să-ți porți crucea și să-ți păstrezi credința. Întrebându-i pe niște elevi din clasa a XI-a, cine dintre ei dorește să devină actor, TOȚI au ridicat mâinile! Asta se întâmplă când ești tânăr și orbit de strălucirea gloriei, a succesului care vine peste noapte, a celebrității. Mai târziu, apare conștientizarea vieții, a unei profesii serioase. Apoi, chiar dacă vei rămâne devotat ideii, se vor opune părinții.
Trăim într-o țară unde arta nu este favorizată și nu se află pe lista priorităților statului. Aspirantului la gloria actoricească îi va scădea cu timpul avântul de a se dărui scenei. Pentru a se prezenta în fața comisiei de admitere de la facultatea teatrală, tânărul are nevoie de multă ambiție, aptitudini — indubitabil, dar și de capacitate de muncă, perseverență. Trebuie să posede un soi de fanatism. Dar și după terminarea facultății, îl așteaptă un drum sinusoidal, pe care norocul, la fel, își spune cuvântul, fiind, uneori, un factor decisiv!
— Când ați înțeles că teatrul este domeniul în care veți activa pe parcursul vieții?
— De când mă țin minte. Cea mai mare bucurie era să trec pe lângă chioșcul de ziare din centrul satului, unde se vindeau poze cu actori din toate timpurile, țările... Și completam imensa mea colecție! Nu-mi trebuiau păpuși, dulciuri, rochițe sau bijuterii! Apoi, plecarea părinților de-acasă însemna că îmi va aparține șifonierul de rochii al mamei, mă voi deghiza și mă voi maimuțări în fața oglinzii. Eram foarte emoționată — mă aștepta o magie! Acum înțeleg că erau primele creionări de personaje.
Mama mea avea un mare har artistic — ea era Moș Crăciunul micuților, cânta în corul școlii, la sărbători recita poezii cu atâta virtuozitate, încât eu, chiar fiind deja actriță „cu acte în regulă”, aveam impresia că niciodată nu voi atinge nivelul ei. Apropo, asistând la spectacolul Regele moare, la întrebarea Regelui Bérenger, interpretat ilustru de Petru Vutcărău: Cine vrea să-și dea viața Regelui?, mama, în care germenele de actriță era implântat adânc de tot, a crezut în cele ce se jucau în fața ei, s-a ridicat și a spus calm, asumat, cu demnitate: Eu sunt gata să-mi dau viața pentru Regele nostru. Simt și acum fiorul puternic care a trecut atunci prin mine, dar și prin colegii mei — nu se întâmplase până atunci! [...]
Pentru NOI - Silvia MAZNIC