DE VORBĂ CU POETUL ȘI FOLCLORISTUL IULIAN FILIP

   Poet, dramaturg, prozator, publicist, grafician, folclorist (doctor în științe filologice).           

   Născut pe 27.1.1948, în Sofia, Drochia. Licențiat al Facultății de Litere a Universității Alecu Russo din Bălți (1970). Doctorand, cercetător științific al Academiei de Științe a Republicii Moldova (1970-1985, 2010 până în prezent). Șef al Departamentului Cultură al Primăriei municipiului Chișinău (1990-2006). Șef al Departamentului Căile Cărții în administrația Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (2006-2010). În 2012 își susține teza de doctorat în filologie.

Debutează în 1974 cu placheta de versuri Neîmpăcatul meșter, urmată de alte câteva zeci de volume poetice. Editează și volume de proză, teatru, publicistică. Contribuie la promovarea poeziei, teatrului, prozei pentru copii. Piesele sale sunt jucate la diferite teatre. Afișul Teatrului de Păpuși GUGUȚĂ întrunește opt spectacole ale sale. Este autor a mai multe expoziții personale de pictură și grafică în Chișinău, Bălți, Iași, Târgoviște. A fost tradus în volume de autor (în limbile rusă, italiană, franceză, maghiară) și în antologii și culegeri (engleză, spaniolă, niponă, sârbă, gruzină, armeană, ucraineană). A tradus din Lermontov, Brecht, Ungaretti. Aprecieri: din partea guvernelor Republicii Moldova și României; din partea diferitelor instituții de cultură și festivaluri de poezie.

— Copăcel, copăcel/ Zărzărică, zărzărel... sunt versurile unui cântec pe care l-am auzit pentru prima dată interpretat de corul liceului în care am învățat. Mai târziu am aflat că versurile vă aparțin. Așa a pornit relația mea cu creația dvs. Domnule Iulian Filip, vă amintiți de prima poezie pe care ați scris-o?

  — A fost scrisă la…comandă. Eram în clasa a șaptea. Vreo șase colegi de clasă m-au rugat să scriu o poezie despre o colegă... Cum era fata, dacă șase băieți solicită o poezie despre și pentru ea? Trebuia s-o  privesc mai atent, s-o cercetez – pentru inspirație, pentru poezie... Am devenit cel deal șaptelea, căruia domnișoara i s-a părut vrednică de o poezie. Era atât de deosebită, încât poezia îmi ieșea pe aproape două foi duble de caiet... Nu o mai țin minte (poezia, că fata…cum s-o uit?), dar anume poezia aceasta a fost decisivă pentru a fi invitat la cenaclul literar din școală. M-a surprins  profesorul de literatură în febra creației (chiar la lecție), mi-a luat versurile, le-a citit pe îndelete, le-a recitit, a precizat… autorul (chiar tu le-ai?...) și m-a invitat la cenaclu. De aici a pornit școlarizarea mea poetică – eram conștient că mi se întâmplă ceva deosebit.

— Ce faceți atunci când vă este dor de copilărie? Cu ce se asociază copilăria dvs. sau ce miros are?

— Mă copilăresc. Și nu în sensul că la o anumită vârstă cei cu anii aproape trăiți ajung în mintea copiilor. Nu în mintea – în lumea copiilor, în limbajul lor mi-s anumite stări, din care mă aleg cu poeziile ori poveștile, ori scenetele pentru copii. Copilăria mea a fost o instituție de cultură (a zis-o altcineva foarte precis), iar miroznele dominante sunt ale cireșelor devremi de la Fluieraru, un hârtop miraculous de la Sofia, pe ale cărui coaste se coceau cele mai gustoase și mai devremi pagini de… botanică.

— Întotdeauna ați afirmat că părinții dvs. sunt cei mai buni și cei mai frumoși din lume...

— E firesc și ar fi bine anume astfel să fie pentru toți copiii: casa părintească și părinții să fie cuibul ocrotitor și camertonul frumuseții și cumsecădeniei omenești. Am avut norocul anume asemenea părinți să am. Mama Ana și tatăl Ion... În ultimii lor ani de viață tot mai des mă întrebau: chiar ce bine ți-am făcut, de ne vorbești atât de bine peste tot? Mă prăpădeam de câte le deslușeam în dedesubtul acestor întrebări și le enumeram, pe îndelete, răscrucile unde au fost cei mai înțelegători din lume: când am abandonat facultatea de fizică și matematică, apoi când am prins să-mi fortific biblioteca personală, care-mi păpa (adeseori) cam toată bursa, apoi… că au înțeles și au crezut că supraviețuiesc secetei și foametei și... m-au adus pe lume... Ce părinți!

— Ați spus într-un interviu că nu aveți 7, ci... 17 ani de acasă... De ce?

— La vârsta de 17 ani am plecat din Sofia – la școli mai înalte. Se zice și se acceptă de către toată lumea importanța celor șapte ani de acasă – de acasă-i pornitul. Cei din familie îmi ofereau…proptele – să mă înalț copăcel, să deprind mersul, vorbirea, comportamentul omenesc. Cu această brumă inițiatică am ieșit în fața sofienilor mei și nu am mai… coborât din scenele baștinei: să împart câte le deprindeam de peste tot – de la lecții, de la cercurile de diferite activități artistice (muzică, teatru, dansuri), de la antrenamente sportive... Acumulam de la sofieni și încercam să le întorc ceea ce mi se părea vrednic de urcat în scenă și de…mărturisit/ împărțit.

— Brigadiru’ lelei...  Cine vă alinta așa frumos în copilărie?

— Sora mea mai mare, Alexandra, a fost cea care mi-a detectat plăcerea poeziilor și a… scenei. Ea m-a urcat prima oară pe scaunul de spunere a ceva deosebit. Dar, ca să spun, trebuia cineva să mă învețe. Mă învăța poezii lelea, iar mostre folclorice mai de căpătâi – conăcăria, urătura – mă învăța ‘naș Ion Lopotencu, soțul surorii mamei. Grație lecțiilor surorii melr, care mă tăbârcea la școală, la cercurile ei artistice, mă produceam în fața colegilor ei, iar în clasa întâi debutam teatral în rolul Răcușorului – pe scena școlii la prima serbare școlărească din viața mea. Sora mea mai mare mă dezmierda astfel – brigadiru’ lelei...

— Cel mai frumos sat din lume, așa prezentați dvs. localitatea de baștină... Cât de des vă întoarceți azi la Sofia? 

— Mai rar decât s-ar cuveni, dar vin neapărat când sunt invitat să-mi pun umărul la un proiect ori altul cărturăresc, de creație, de marcare a unor date familiale ori legate de cei pe care nu ar trebui să-i uite niciun sofian: cei pierduți în anii de foamete ori pe drumurile deportărilor... E satul cu toate provocările frumoase, ca să-ți trezești receptoarele și întrebările: ce-i cu viața mea, ce fac cu ea? E satul marcat de cultura Cucuteni-Tripolie (pe moșia Sofiei se află o așezare de 500 de gospodării, structurate concentric – șantier arheologic încă în plină cercetare) și de câte le-a pornit ctitorul acestei localități, Ioan Hasnaș.

— Vă mai amintiți de profesorii din școală? Dar de colegii de clasă?

— Cred că cea mai frumoasă pomenire a unui profesor de școală e cea din contexte foarte concrete, precum a fost întâmplarea cu profesorul de limbă și literatură Gheorghe Popovici, care mi-a arătat drumul la cenaclu, dar mai înțelegea să transforme lecțiile menite compunerii într-o provocare de creație: anunța mai întâi tema compunerii, apoi le permitea doritorilor să scrie compunerea pe temă liberă... libertatea alegerii, iar cei care se aventurau să încerce să scrie în timpul acesta o poezie… poftim! Proful de matematică, Gheorghe Hăbășescu, mi se părea etalonul cadrului didactic. Un an de facultate de fizică și matematică de aici mi se trage... Îmi plăcea matematica grație acestui profesor. Cercul dramatic era condus de profesorul de…istorie Chiril Enache. Cum m-a detectat, nu știu, dar obsesia mea pentru teatru și de acele spectacole școlărești se leagă. Despre colegi... O colegă deosebită mi-a provocat o poezie și un…cenaclu. Alți șase colegi îmi cunoșteau abilitățile mele în versuri, întorcându-mi capul spre o fată deosebită. Deja nu-i puțin...

— Ce cărți vă fascinau în copilărie?

Citeam tot ce-mi oferea biblioteca școlii, a satului. Dar trezirea, deschiderea ochilor spre cărțile deosebite mi-a provocat-o Prinț și cerșetor de Mark Twain. Nu știu de unde am înțeles să trag cu urechea la câte le vorbeau între ei despre cărți doi fii de profesori – Ovidiu Fluieraru și Silviu Paterău. Erau cu două clase mai mari și erau dintre cei mai buni elevi în Sofia. Multe dintre titlurile de carte proveneau din această sursă. Dar... nu dispuneam de belșugul de carte accesibil cititorilor tineri de azi. Chiar numai colecția Scriitori pentru toți copiii a editurii Prut ce orizonturi largi spre literatura română, dar și spre cea universală deschide!

— Obișnuiți să derulați în memorie anii de studenție? Cum, fiind un om de creație, ați ales să faceți facultatea de matematică?

— A trecut jumătate de veac de la absolvirea Facultății de Litere a Universității Pedagogice Alecu Russo din Bălți. De câte ori apare motivul studiilor mele, se reia și filmul celor cinci ani de studenție... Ca să le realizezi, visurile trebuie mai întâi…visate. Mă atrăgeau mai multe activități, pentru care aveam anumite calități: matematica, poezia, teatrul, muzica, dansul, fotbalul, înotul... După absolvire eram indecis încotro s-o apuc: la aviație? la școala de antrenori de fotbal?... Când m-a văzut atât de…amețit, profesorul de matematică m-a sfătuit foarte sigur și grav: ai cap bun, urmează matematica! Îl respectam foarte mult și…i-am urmat sfatul. Mulțumesc Domnului că am înțeles – după nici un an de studii la respectiva facultate –  că aptitudinile și vocația sunt lucruri diferite. Tristețea părinților pentru această decizie a mea am înțeles-o fizic (mama chiar mă bocea), dar s-au mobilizat să mă înțeleagă și să mă susțină.

— Cu ce sentiment vă amintiți de prima dragoste?

Cu recunoștință – că am încercat-o, că m-a încercat... Deși e problematică  determinarea: care a fost? Că m-am îndrăgostit mai întâi de o nemțoaică (în etapa când pășteam vaca – nu  eram încă elev), apoi de o practicantă (eram în clasa a doua), apoi a fost generatoarea poeziei (în clasa a șaptea)... Strângeri de inimă, chiar câte o cicatrice (după primele două experiențe... cardiace), dar importante pentru cunoașterea de sine și pentru devenire, pentru plinătatea trăirii.

— Aveți o rutină a scrisului? În ce perioadă a zilei, a anului sunteți mai inspirat?

— Scrisul meu, testat de mai multe formule de creație – poezie, proză, dramaturgie, publicistică, folcloristică, – e un pic mai altfel decât al adepților specializărilor înguste. Am reflexe pescărești, dar și răbdare pescărească: aștept, momesc, pândesc stările parcă anume dăruite pentru poezie ori pentru teatru, ori pentru desen... Rutina scrisului? Chiar nici în etapa redactării nu am senzația rutinei. E necesară tensiunea de creație în toate etapele întâmplării unei creații, oricât de… bagatelă ar fi. Inspirația e o stare tensionată a laboratorului creatorului, care e generată de modul de a nu se teme de întrebări și de riscul experimentării, în pofida cunoașterii preceptelor și tabuurilor breslei. Inspirația adoră creatorii…transpirați. Cam pe lângă ei se aține.

— Atunci când scrieți, vă gândiți la un cititor anume?

— În acel moment miraculos nu e nimeni în câmpul meu de luptă, de joacă, de căutare, de întrebare, de îndoială. Eu mi-s cititorul imediat.

— M. Gorki spunea că scrisul pentru copii solicită o pricepere mai mare decât scrisul pentru maturi. Dvs. pentru cine scrieți mai ușor? 

— Eu mă apuc să scriu ceva pentru copii doar când constat că scriu! Fie că m-a norocit o banalitate la îndemâna oricui (ce poate fi mai banal decât…urechi lungi au iepurașii?) și constatarea banalității mă intrigă și... mă prind! Uneori abandonez exercițiul, dar de data aceasta urechile lungi ale iepurelui m-au scos la o frumusețe de poezie. Nu-i ușor – e altfel, Alexei Maximovici, și mai solar. Că e vorba de copil, de dimineața vieții lui...

— Cum mențineți echilibrul dintre poet și prozator, dramaturg și grafician, folclorist și publicist?

— Le urmăresc cu toată dragostea competiția și constat că are timpul său fiecare dintre ei. Iar colaborarea dintre poet și grafician ori dintre poet și muzician chiar mă înduioșează. M-a provocat să scriu poezia un desen întâmplat. Am chiar mai multe cărți de poezii învecinate de bogatelele mele grafice. Am ilustrat și poeziile colegilor mei de la noi, din Italia... Ori o melodie, care mi se părea instrumentală – pentru clarinetul prietenului meu, ambasadorul Aurelian Dănilă, care e absolvent al Conservatorului: după ce a ascultat-o, Aurelian Dănilă m-a făcut atent că am comis o melodie de... romanță. Și m-a sfătuit să-i fac text. Până seara aveam textul... Iar cântecul rezultat l-a interpretat în premieră Vali Boghean în 2018 la Teatrul Național Satiricus - I. L. Caragiale.

— Între cartea de debut și cea de ultimă oră câte ați mai scris?

— Cred că-s peste șaptezeci, iar dacă le mai anexăm și pe cele pentru care am semnat prezentarea grafică, ieșim la o aritmetică... satisfăcătoare.

— Titlurile cărților dvs. sunt neobișnuite, intrigante și chiar gustoase. Cum le alegeți?

— Le aleg ca să fie astfel. Apropo de gustoase: aștept deșteptul care ar constata că personajul meu din proza și teatrul pentru copii, Pălăriuță Oranj, s-a născut  – nu din varză și nici adus de barză! – din... colțunași! Din colțunașii de la Sofia, cu care m-a testat mama întâia oară la... aritmetică!

— Niciodată nu refuzați invitațiile la șezătorile literare cu participarea copiilor... Ce stări trăiți atunci când sunteți asaltat de micii cititori pentru a le oferi autografe?

— Starea cea mai neînțeleasă din fața semănăturilor. Mâinile întinse ale copiilor solicită ceea ce așteaptă o semănătură – deschiderea cerului și revărsarea luminii și a ploii. Ce responsabilă lucrare să poți pune ceva în aceste mâini întinse! Dumnezeiască loterie!

— Vă rog să ne povestiți despre relația dvs. cu Teatrul Municipal de Păpuși GUGUȚĂ.

— Intrarea la Departamentul Cultură al Primăriei capitalei a duetului Veniamin Apostol și Victor Ștefaniuc (rectorul Institutului de Arte și celebrul păpușar și profesor al viitorilor păpușari) cu propunerea înființării Teatrului Municipal de Păpuși GUGUȚĂ m-a găsit la locul potrivit (eram șeful departamentului), iar bătălia pentru sediul potrivit teatrului a fost o încercare reușită pentru prioritatea culturii. Anii respectivi au fost anii romantici în administrația locală – se visa frumos și se realizau o parte din visuri. Teatrul GUGUȚĂ a avut șansele împlinirii grație personalității lui Victor Ștefaniuc, școlit la Sankt-Petersburg, implicat în spectacolele mai importante ale Teatrului LICURICI, cu reale vocații pedagogice...  Dar avea și receptoarele sensibile necesare unui lider de teatru păpușăresc. Căuta dramaturgii necesari teatrului. A fost (și) norocul meu. Îmi cunoștea primele piese pe care le-am citit la LICURICI mai întâi, iar de la înscăunarea la teatrul GUGUȚĂ îmi cunoștea tot ce am în sertar destinat copiilor – dramaturgie și poezie. Mai întâi m-a pus și am tradus Motanul Leopold de Arkadi Haitov, apoi mi-a montat – de-a lungul anilor – opt spectacole după piesele mele (regia Victor Ștefaniuc, Victoria Ștefaniuc, Gabriela Lungu). Cred că pe acest segment destinul dramaturgului și-a găsit ... nănașul.

— Sunteți folclorist. Vă amintiți de prima expediție folclorică? 

— Mi-am amintit de ea acum câțiva ani... Era prin clasa a doua. M-am luat după cavalcada ... unei nunți a mirelui din Sofia, care se ducea după mireasa din Petreni (sat vecin). Nu eram invitat – m-am suit pe inima unei căruțe împodobite sărbătorește și m-am aventurat la Petreni, ca să văd... vadra! Am înțeles că vadra  înseamnă o confruntare a mirelui cu flăcăii din Petreni, cărora le-a luat fata... N-am apucat să văd spectacolul pentru care am purces în... expediție.

— Multe le-am citit cu întârziere... spuneați într-un interviu. Vă rugăm să veniți cu nişte recomandări, cărți pe care orice adolescent ar trebui să le citească?... Cu ce ar trebui să înceapă acesta ca să prindă gustul lecturii?

— Am unele întâlniri în bibliotecile din penitenciare... – cu lumea ajunsă acolo pentru anumite fărădelegi. O încep cu exprimarea regretului că întâlnirea noastră la bibliotecă nu a fost să fie mai devreme, cel puțin cu zece, douăzeci, treizeci de ani în urmă... De obicei, pasiunea pentru lectură apare în copilărie. Fierberea interogativă a vieții adolescenților are nevoie de cărți captivante cu personaje puternice și scene captivante, axate pe motivul devenirii.  Vorbeam mai sus de vocative... Nu-i ușor să-ți găsești calea, să ieși la drumul tău. Lecturile unor cărți unde întrebările sunt ale acestei vârste, iar răspunsurile nu evită răscrucile cu cumpene de tot diapazonul, pot însemna mobilul devenirii unui cititor de calitate. Aici rolul bibliotecarei și al profesorului de română, alături de părinți, sunt mereu de primă importanță.

— Izolat în perioada pandemiei, ați  pregătit pentru tipar patru volume. Ați avut mai multă inspirație sau mai mult timp?

— Am ajuns la o etapă a vieții mele, când trebuie să mă dau într-un fel de bilanțuri, de cerneri, de bună gospodărire a câte le-am scris în toți anii mei. Unele dintre cărțile mele fac parte din această categorie... Pe de altă parte, un scriitor se află în stare benevolă de arest la domiciliu și fără ghionturile virusului – nu scrii în stradă, în piață. Singurătatea poetului nu e un fel de a zice... În pandemie unele motive se percep mai acut, iar motivul nuclear al măștii mi-a provocat poezii deosebite.

— Domnule Iulian Filip, în Șansele biografiei afirmați: m-am născut din părinți temerari,/ dintr-o secetă,/eu, sortitul/pururi să fiu însetat. V-ați mai potolit acea sete?

— Setea și nesațul secetei și foametei date pe poligonul nostru experimental cum să-mi treacă? Deși Sofia e satul cu circa două mii de fântâni (se cam exagerează numărul), revin permanent la lucrarea izvoarelor de acasă, minunându-mă de rezistența sofienilor în timp și de găsirea argumentelor pentru a nu închide, în nici cei mai atei ani, biserica din sat. Iar de apa fântânilor, săpate de străbunelul Costache, de bunelul Timofte, de tata, cum să mă satur? Izvoare pururi lucrătoare, sete pururi netrecătoare.

— De ce credeți că suntem ultimii în Europa la consumul de carte? 

— Nu știu cine e cu număratul și cum se contabilizează cititorii... Ultimii în Europa? Am întâlniri multe și diferite în satele și orașele basarabene, în România. Dau peste școli și biblioteci cu cititori captivați de lectură, forfotind intelectual în jurul unei reviste ori al unui profesor cu har aparte pentru găsirea motivării. Și dau peste școli și biblioteci unde e lipsă tensiunea căutării... Dar problema problemelor e insuficiența cărții românești în biblioteci, statutul minoritar al cărții românești... Programul de susținere a editării cărții românești de către MECC și completarea, prin acest program, a bibliotecilor nu e sufficientă în starea aceasta de anormalitate. Avem de lucru, mai avem până la normalitate.

— Ce le doriți cititorilor revistei NOI care au patima scrisului, dar și celor care și-au propus să se afirme în alte domenii? 

— Și unora, și celorlalți: să rămână și chiar să devină cititori de calitate!

— Vă mulțumim pentru interviu și în loc de punct, vin cu cea mai scurtă poezie a dvs: Puținul (m)eu. Ca toată lumea poate fi oricine.