DE VORBĂ CU VLADIMIR BEȘLEAGĂ, SCRIITOR ȘI PUBLICIST

S-a născut pe 25 iulie 1931, în satul Mălăiești, Grigoriopol (Transnistria.) După absolvirea Universității de Stat din Chișinău (1955), activează ca redactor la revistele Scânteia leninistă, Cultura, Chipăruș, redactor-șef adjunct al revistei Nistru, secretar la Uniunea Scriitorilor din Moldova. Este Scriitor al Poporului (1991).

Cartea sa de debut Zbânțuilă (1956) și alte câteva opere ulterioare sunt destinate micilor cititori. În 1966, publică romanul de factură modernă Zbor frânt, recunoscut drept una din prozele remarcabile ale perioadei postbelice.

Volume: La fântâna Leahului (1963), Acasă (1976), Ignat și Ana (1979), Durere (1979), Sânge pe zăpadă (1985), Cumplite vremi (1990), Viața și moartea nefericitului Filimon sau Anevoioasa cale a cunoașterii de sine (1992), Nepotul (1993) ș.a. File de jurnal, lucrări dramatice ș.a.: Dialoguri literare (2006), Hoții din apartamente (2006), Țipătul lăstunului, versuri (2006), Destine transnistriene (2010), Misterioase sfere (2011), Morții cei vii și viii cei morți (2013) ș.a.

— Primul nume al Dvs. a fost Adolf, după numele unui savant german, matematician, notat într-un calendar, ulterior la botez primiți numele preotului – Vladimir. Un început de viață original... 

​— Numele german nu a fost acceptat și m-au făcut rus, așa că m-am trezit între două mari puteri europene. Dar mai este și al treilea factor, numele de familie Beșleagă, care este de origine turcească, însemnând ,,căpetenie de cavalerie în armata turcă și cea veche moldovenească”; dar îl găsim și în Dicționarul lui Șăineanu cu sensul de ,,om bătrân-bătrân” – a fi un beșleagă, un babalâc... Anul acesta fac 90 de ,,anișori” și nu mi-ar fi trecut prin cap vreodată să ajung aici. Sfânta Scriptură spune că: Viața omului, 70 de ani – ce e mai mult, e boală și suferință. După 70, ți-ai cam trăit veacul, darămite 20 de ani deasupra, am ajuns un babalâc, cum spune porecla veche, și încerc tot boli și suferință, dar știu să lupt cu ele și mă bucur că bunul Dumnezeu mi-a dat zile și am încă vigoare. Apropo, dinspre mama sunt Ciocârlan, așa că mai am și al patrulea element în genealogia mea și cred că de aici mi se trage forța de rezistență mai mult decât din alte surse.

— Care este secretul longevității Dvs.?     

— La naștere am avut cumpene mari, dar, probabil, Dumnezeu a ținut să mă păstreze, însă lupta pentru sănătate a devenit primordială pentru mine. Când am trecut la oraș, în timpul celor patruzeci de ani de jurnalistică nu prea am făcut muncă fizică. Abia când s-au călătorit părinții mei și casa părintească a rămas în grija mea, în fiecare an, primăvara și toamna, lucram pământul. Pe la patruzeci de ani am descoperit tratamentul prin foame și prin intermediul exercițiilor yoga. Îmbinarea muncii intelectuale cu munca fizică m-a salvat și mi-a dat puteri. Am făcut acest lucru intuitiv, dar mai târziu am descoperit diferite recomandări în acest sens. În zona noastră durata de viață e relativ scurtă din cauza condițiilor climaterice nefavorabile, iar în perioada colectivizării apele subterane, fântânile au fost grav poluate, fiindcă regimul vechi a promovat un sistem de economie colonial. Drept urmare, solul a avut de suferit, humusul s-a dus pe apa sâmbetei. Toate acestea se răsfrâng asupra sănătății noastre.

— V-ați simțit deosebit, incomparabil sau din contra, ați avut nostalgia relațiilor fraterne, fiind singurul copil în familie?

​— Am dus dorul fraților și al surorilor. Mergeam la joacă cu verișorii mei și copiii vecinilor noștri. Abia târziu, la șaisprezece ani am aflat că am o soră, veste care m-a dărâmat.

— Ați avut șansa să trăiți în epoci diferite, marcate de mari schimbări de-a lungul timpului. Cum vi se pare această favoare a destinului?

​— Sunt martor al trei civilizații: prima – epoca tradițională, atunci când omul circula cu ajutorul căruței. Când m-am trezit elev, studiam cum se numesc părțile componente ale unei căruțe. Adoles-cenții de astăzi nu au de unde ști ce este obadă, orcic, grumăzar, frâu, pomostină. Pe urmă a venit timpul automobilului, epoca civilizației. Acum la vârsta mea, după postmodernitate, a venit epoca informaticii, a computerului și a Internetului.

  Pe lângă aceste trei epoci, mi-a fost dat să trec prin război, foamete, deportări, trăind suferința pe propria mea piele. Un episod elocvent și simbolic în acest sens e venirea mea pe lume. Mama, care nu împlinise 17 ani, se măritase pentru a nu fi deportată, deoarece bunicul meu urma să fie ridicat împreună cu feciorul său Alexandru (Sașka), ambii pierzându-se acolo. Pe la 16 ani am conștientizat în ce context am apărut pe lume și am avut o criză existențială. Eram în câmp la treieratul pâinii și m-am aruncat pe o movilă de grâu cu fața în jos, strigând că nu am dreptul să trăiesc pentru că m-am născut cu prețul vieții lor. O voce divină mi-a spus atunci: ,,Ești obligat să trăiești și să mărturisești toate durerile pe care le-au trăit bunicii și părinții tăi”. Iată de ce am făcut mărturii dureroase despre oameni și despre neam. Eu nu am făcut literatură. Literatura se face în joc, distracție. Am editat cărți odată la zece ani. O carte mi-a fost arestată și a stat aproape douăzeci de ani nepublicată pentru că venea cu mare suferință, demascarea regimului de atunci. Acum când îmi fac totalurile, am reușit atâtea lucruri de la 2000 încoace: texte beletristice, un roman, piese, versuri, nuvele. Am ținut un jurnal în fiecare zi, mii de pagini, care se întind timp de douăzeci de ani. Fac mărturii pentru epocă. Se va apleca cineva sau nu asupra celor consemnate de mine, eu îmi urmez vocația. În concluzie, pot spune că nu mă consider scriitor, ci martor ori mărturisitor: nu judec, nu condamn.

— Epoca vitezei și a tehnologiei v-a luat prin surprindere sau i-ați dat binețe cu încredere?

— După mine, epoca tehnologiilor și tehnicilor e una dintre rătăcirile umanității, căci ele pot dispărea într-o clipă. Omul și-a descoperit mecanisme, mașini și își imaginează că este Dumnezeu. Televizorul, în mare parte, îi creează omului iluzia că tot ce vede este adevărat, creând aparențe, nu esențe. Crezi că dacă ai văzut, ai și cunoscut?! O brânză! Omul în acest ritm nu a evoluat pe linia spiritului, a perfecționării propriilor lui esențe. Cu cât mecanismele sunt mai multe și mai perfecte, cu atât omul devine mai sălbatic și mai primitiv. Iată tristețea și rătăcirea despre care vorbesc.

Pe timpuri oamenii erau nobili și mai curați, mai aproape de natură. Cea mai mare pacoste care a venit peste noi a început odată cu iluminismul, iar cel care a simțit primul că omul se îndepărtează de natură, de propria lui fire și se rătăcește în alte nimicuri a fost Jean-Jacques Rousseau.

Omul vine pe lume tabula rasa. În copilărie, până la șapte ani, învață limba; pe la 12-14 ani asimilează obiceiurile de viață. În adolescență devine rebel și tinde să fie independent, având tot dreptul. Dar depinde ce rămâne după ce s-a consolidat, pentru că în familia tradițională generațiile coexistau și se transmiteau experiențele de viață în mod firesc. Acum însă, generațiile cresc separat: părinții – aici, copiii – acolo, nepoții – dincolo: absolut străini. Traversăm criza familiei și cea a tradițiilor –rătăcirea lumii.

— Când vă gândiți la Mălăiești, ce vă apare în fața ochilor?

​​— Un sat mare, arătos pe vremuri, cu o populație de aproape nouă mii de locuitori. Venit la studii, se editase o hartă a republicii și am descoperit că satul meu era mai întins decât Chișinău. Acum însă e necăjit, casele tot mai pustii. Am trăit la Mălăiești până la nouăsprezece ani, iar mai târziu, deși m-am făcut orășean, în esența mea am rămas un rural. Am avut întotdeauna o atitudine stranie de superioritate față de orășeni, poate de aceea că în copilărie, când mă lua tata cu bicicleta și mergeam în oraș, vedeam cât de gălbejori și palizi sunt copiii de aici. Noi, cei de la țară, eram arși de soare, munceam, respiram aer curat, iar ei îmi păreau chinuiți, ba chiar artificiali.

Nu am cum să nu amintesc de personalitățile locului. Mihail Mițu, un om de o bunătate rară, absolvind Academia de științe Agrare din Sankt-Petersburg în secolul XIX, activând ca savant-cercetător la Sahalin, devine o legendă despre care scrie A. P. Cehov în cartea Sahalin. Amintesc pe celebrul matematician, profesor remarcabil la Moscova, Mihail Grebencea, care a elaborat manuale după care au învățat generații de studenți din fosta Uniune Sovietică. Lista oamenilor iubitori de carte este mare.

— Ați vrut la școală de la șapte ani, chiar dacă toți mergeau la opt ani. V-ați încleștat de ușa școlii spunându-i directorului că nu ieșiti de acolo până nu vă înscrie și... l-ați convins. De unde dorința și înverșunarea aprigă de a învăța?

— Până să merg la școală, am fost ca toți copiii: zbânțuit, șotios, dar aveam doi prieteni de joacă, vecina Natașa și verișorul Vladimir, care erau cu un an mai mari decât mine și cum urmau să se înscrie în clasa I, eu rămâneam pe cont propriu. M-am ambiționat să fiu acceptat elev mai devreme și trebuia să nu dezamăgesc și să justific chemarea de a învăța. Tot timpul pe care îl aveam îl dedicam lecturii, fiind un elev exemplar, disciplinat, cuminte, ordonat și muncitor. Am absolvit școala medie cu medalie de aur.

— Prima carte găsită în podul casei învățătorului Dvs. se numea Dersu Uzala, de scriitorul naturalist Arseniev, despre un vânător iscusit. Ce cărți v-au marcat mai apoi existența? 

— În Dersu Uzala o găsisem în prima casă procurată de părinții mei, care a aparținut fostului învățător de până la revoluție, Cozma Grebencea, tatăl matematicianului amintit mai sus. Mă fascinase experiența de viață a vânătorului din popoarele semisălbatice din Extremul Orient al imperiului țarist. În timpul administrației române, ne-au restituit casa confiscată a bunicului nostru, care și astăzi e casa mea. Aici am citit, tot în rusește, Robinson Crusoe de Daniel Defoe. Descoperirea cărții românești a fost un mare privilegiu pentru mine. În 1947, tatăl meu activa contabil la coperativă și a fost trimis la Congaz, unde am făcut cunoștință cu profesorul Sofiac, care avea o bibliotecă enormă. Avid de lectură, mi-au atras atenția pastelurile lui Alecsandri, mai târziu asimilând profunzimea lui Eminescu. Viețile Sfinților, în special cea a Sfântului Simeon Stâlpnicul, m-au modelat și întărit oarecum. Basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte de Petre Ispirescu a jucat un rol important asupra imaginației mele de copil.

Un alt titlu monumental pe care l-am sorbit a fost Cartea moldovanului, editată în 1943 de savantul și patriotul român Nichita Smochină împreună cu Diomid Strungaru. Dedicată românilor transnistrieni, lucrarea cuprindea istoria cu toate durerile și necazurile lor. Țin minte ordinea portretelor expuse: Regele Mihai, regina mama Elena, mareșalul Antonescu, Mihai Antonescu, Gheorghe Alexiano, guvernatorul Transnistriei în timpul războiului. Cartea a fost vânată și distrusă, doar un exemplar fusese salvat cu prețul vieții de o bătrână dintr-un sat din regiunea Odesa, care printr-o minune a ajuns la noi.

— Cum se naște un ,,om al cărții”, în opinia Dvs., care sunteți un cititor avizat?

— Totul începe din familie. Rolul primordial în acest sens îi revine mamei, pentru că arta de a fi părinte e complicată și responsabilă. Dacă ai avut noroc de o mamă pedagog: simțitoare, deschisă, luminoasă, atentă, atunci reușita îți este asigurată. Eu nu am mers la creșă nici la grădiniță, mama mea fiind cea care mi-a călăuzit pașii până la școală... și după.

— Timpul triază valorile... Ce calități totuși vi se par esențiale pentru un scriitor?

— ​Convingerea mea ca autor cu experiență, care a făcut nu doar literatură, dar și studii fundamentale, e că timpul într-adevăr e cel mai avizat, obiectiv judecător al selecțiilor valorilor. În special în literatură. Au șanse să rămână pentru ani, decenii, uneori și secole, operele care au fost create sincer, dintr-o trăire profundă, nu din ambiție și din orgoliul de a scrie, pentru că numai atunci într-o operă se întâlnesc și se realizează cele mai adânci sentimente, porniri și esențe ale sufletului uman cuprinse de furtună și vârtej. Ce este un autor dacă nu e exponentul spiritului? Platon acum mulți ani a spus că: Operele celor posedați vor supraviețui veacurilor. Un scriitor de vocație, versus unui profesionist, scrie doar atunci când nu poate să nu scrie.

— Mai țineți minte momentul când ați debutat la revista NOI?

— Am început să compun versuri pe la 15-16 ani. Mai mult în joacă, ironic: o glumă rimată despre bunicul meu, care purta ițari, iar eu, fiind băietan de acuma, l-am ironizat în versuri. Pe urmă, prins de vraja versificației, am scris despre niște… broaște. În 1947, de Anul Nou, am scris poezia Bradul pentru gazeta de perete: În pădure un verde brad/ An cu an creștea/ Iarna în alb l-a îmbrăcat/ Când din nori ningea... Un lucrător de la ziarul Steagul biruinței a dat de poezie și a publicat-o fără știrea mea în gazeta raională. La NOI (Scânteia leninistă) am expediat poezia Dorința mea, care s-a publicat în februarie 1948, fiind debutul meu. Dar colaborarea noastră a continuat intens după aceea. Publicam aici povestioare pentru copii, apoi în anul III sau IV de facultate, redactorul de atunci m-a invitat să suplinesc funcția de șef al secției de literatură. Așadar, am tradiție la revista NOI.

— Tot la NOI, redutabilul prozator Vladimir Beșleagă apare în 2019 cu un ciclu de poeme. Care e relația Dvs. cu poezia? ​

— Cei care sunt poeți, nasc poezie, iar cei care nu sunt poeți, compun poezie. La facultate, l-am avut coleg pe Vitalie Filip, ex-redactor la revista NOI, care venea din alt mediu, cu lecturi la zi, cu un vocabular bogat și un stil elevat. Când am văzut ce poezii avea semnate colegul meu, care, fiind elev publica deja în revista scriitorilor, am dedus că nu am potențial și substanță pentru poezie. Și am început să fac proză pentru copii. Dar am rămas un împătimit tăinuit poet. Toată viața mi-am consemnat în formă de versuri ceea ce trăiam, dar nu arătam nimănui. Le-am spus notații lirice, nu poezii, nu poeme. Limba în esența ei este poezie și muzică, iar dacă ești îndrăgostit de limbă și ea te-a ales să-i fii servitor, îți oferă trăiri frumoase, pe care trebuie să le asculți... și să le notezi. Eu am avut slăbiciunea să notez aceste consemnări lirice. În 2006 le-am prezentat la o editură și astfel a apărut cartea Țipătul lăstunului, ediție alcătuită de Andrei Țurcanu.

— Aveți vreo creație proprie la care țineți în mod deosebit?

​​​— În activitatea mea literară am traversat două perioade: perioada ascensiunii și cea a declinului. Perioada ascensiunii o constitue romanul Zbor frânt, care s-a bucurat de public, având un ecou sonor. După care am pierdut-o pe mama, încercând să scriu două romane, pe ambele le-am abandonat din cauza sănătății – două atacuri de cord. Un titlu era Moartea albinei și cel de-al doilea Femeia cu buzele albe. Din ele rămân doar două nuvele: Pădurea albastră și Cel de-al treilea dacă ar fi fost acolo. În 1968 am pornit să scriu Noaptea a treia, un roman răscolitor, finalizat în 1970. La publicare este tăiat și cenzurat. Noaptea a treia a stat vreo douăzeci de ani în manuscris, reapare cu titlul Viața și moartea nefericitului Filimon sau Anevoioasa cale a cunoașterii de sine. Această operă consider că este apogeul creației mele, cea mai semnificativă, consistentă, valoroasă și... mult durută.

— În 2016 la Cartier apare Tata Vasile în 73 de episoade și XIV scrisori, ,,scriitorul satului” sau ,,jălbașul satului”, un personaj complex, cu un simț al umorului ieșit din tipare și înzestrat cu harul povestirii. De ce această operă a fost ,,un exercițiu de memorie” pentru Dvs.?

— În anii aceștia târzii sunt în permanență preocupat de tot ce am trăit pe lumea asta. Am considerat de datoria mea să scriu despre tatăl meu, pentru că într-adevăr a fost un personaj picaresc. Picaro este un gen de roman spaniol de aventuri cu personaje pitorești. De mic copil, pe lângă cărțile pe care le citeam, auzeam poveștile din viața tatălui meu și ele s-au suprapus cumva, iar eu aș fi realizat o carte care exista deja în mine. Același lucru l-am făcut și cu mama mea. În 2019 vede lumina tiparului într-o formulă deosebită cartea Mama Casa Pământul sub forma dialogării cu mama. Mă bucur că am avut parte de atâtea zile ca să realizez aceste cărți despre părinții mei, și prin acestea eu îmi fac misiunea de a mărturisi despre epoca pe care am trait-o împreună.

— Stimate domnule Vladimir Beșleagă, avut forțe de a vă dedica scrisului în acest an de pandemie?

— În acest an dificil am editat trei cărți pe cont propriu. Guvernul alocă finanțare de carte odată la trei ani. Vezi doar că nu prea am timp să aștept să fiu finanțat, căci nu am atâția ani înainte. Prima carte cuprinde note la zi, cu titlul Nughe sau Cartea nimicurilor. Cea de-a doua, e un pseudojurnal dedicat unui talent plecat prematur dintre noi – Steliana Grama, întitulată Ochii Stelianei. A treia ediție la care am muncit cu sârg este Trei zile cu Igor Vieru. În 1987 am suferit o mare tragedie, l-am pierdut pe fiul meu Sandu de 23 de ani. Fiind într-un șoc total, am zăcut luni de zile în spital. Revenit acasă, nu credeam să-mi mai pot aduna puterile... La un moment dat, am găsit în biblioteca mea un album semnat Igor Vieru. Răsfoind imaginile, am dat de renumitul tablou Vânturi basarabene – o moară de vânt sus pe un deal, dărâmată de vremuri, cu aripile rupte... doar carcasa. Destinul Basarabiei în timp și secole distrus. Am văzut în acest simbol soarta mea. Și mi-am zis că trebuie să merg la Igor Vieru și să-mi împărtășesc durerea cu a lui. Nu era la Chișinău, l-am găsit la Cernoleuca muncind bolnav la o expoziție. Aveam cu mine un reportofon și l-am înregistrat cu vocea lui sacadată depănându-și viața prin amintiri. Am vorbit trei zile și trei nopți, adunând ore întregi în câteva casete. Era vara lui 1987. În 1988 Igor Vieru a decedat și nu a mai reușit să-și vadă expoziția la care lucrase, fiind expusă ulterior la Muzeul de Istorie. Peste ani am descifrat acele dialoguri, întâmplări, nuvele.

Tot în această perioadă mi s-au copt Cărțile copilăriei mele și Pățaniile copilăriei mele.

— Cărțile Dvs. nu au scăpat de cenzură și totuși afirmați că: ,,Cenzura adevărată e în tine însuți. Se numește: exigență, verticalitate, moralitate, adevăr”...

— În regimul vechi funcționa cenzura ideologică, precepte foarte dure, iar noi ne bucurăm că ne-a fost dat să ne formăm ca autori în perioada primei liberalizări a regimului social-cultural, după moartea lui Stalin. Dacă noi am fi fost din generația precedentă morții lui Stalin, ne-am fi numit ratați și nimicuri. Prin urmare, am crescut, având contact cu literatura română de valoare. Astăzi cenzura a dispărut, fiecare scrie ce vrea, uneori se depășesc limitele decenței, se trece la cinism și obscenități. Am convingerea că principul moral este principiul de bază al literaturii.

— Ați fost deputat în primul Parlament al Republicii Moldova. Politica V-a ajutat în creație sau combinația lor ține de genul cantemirian struțo-cămilă?

​​— Am ajuns deputat după multe presiuni din partea colegilor, iar în primele cinci luni am văzut ce înseamnă politica în mare parte – e lupta pentru avere și putere.

— Aveți un pronostic pentru viitorul Republicii Moldova?

— Statul Republica Moldova, nu comunitatea ca societate civilă, e format de alții, de alte centre de politică. Eminescu are un studiu serios despre influența austriacă asupra românilor din principate și spune așa: Statul este produs natural. Republica Moldova e un stat format de alții din interese și scopuri strategice, tocmai de aceea, devenind independent, nu se poate consolida ca stat. Au trecut 30 de ani: unii trag la răsărit, alții la apus, alții – unioniști... Viitorul țării noastre e pus astăzi posibil la o ultimă încercare prin alegerea unui președinte, care vrea să facă un stat de drept, un stat moral, și nu unul mafiot, nomenclaturist. E ultima șansă și singura, cred eu, ca să nu fim declarați un stat bananier.

Când mă gândesc la Grigore Vieru, Liviu Damian, Alexandru Moșanu, Dumitru Matcovschi, Ion Ungureanu! Toți, sărmanii, s-au dus supărați și necăjiți. Am rămas să mă bucur și pentru ei, deoarece am luptat împreună pentru aceste idealuri multrâvnite.

— Vorbeați într-un interviu despre obsesia căutărilor: ,,aici s-au răsfrânt căutările mele din adolescență de a găsi frumusețea limbii, de a descoperi literatura înaintașilor, de a căuta pe frații mei, pe colegii, pe prietenii mei, cu care să mă adun și să fac ceva pe lumea asta... De unul singur nu poți să faci nimic pe lume, trebuie să cauți pe ai tăi, cu care să mergi umăr la umăr”. V-a reușit acest lucru?

​— Parțial. Noi am reușit în perioada primei liberalizări în cadrul sistemului totalitar comunist să valorificăm literatura, de atunci păstrându-se o seamă de cărți și autori. Încoace, după ’90, creația literară, teatrală, a artiștilor plastici s-a simțit în largul ei. În pofida greutăților, generația mea a avut forță de creație și de spirit, lucru de care mă bucur și sunt mândru.

— Afirmați că cea mai mare taină este omul. Ați reușit de-a lungul timpului să descifrați această enigmă?

— O știam încă de la Dostoievski, care a pătruns firea umană până în adâncuri. Omul lui Dostoievski avea Dumnezeu. Prin om se manifesta Dumnezeu. După ce a fost detronată Divinitatea, omul a devenit mărunt și acum nu mai este o enigmă, ci o victimă. Foarte rar când întâlnesc oameni integri, care nu s-au lăsat distruși, viciați ori simplificați. Am pierdut credința, misterul, transcedența, și am devenit mecanici. Acum suntem în proces mare de robotizare. Cu cât omul era mai firesc și sărman, cu atât era mai frumos și curat, cu cât o duce mai bine și are de toate, cu atât el decade și coboară în animalitate.

— Viața omului pe pământ este un zbor frânt sau nu?

— Ființa omului pe pământ este tragică. Pe fiecare în parte ne așteaptă o moarte/ Numai întregul popor este nemuritor.

— Acum câțiva ani v-am admirat și pe patine. De unde această pasiune?         

— Cum am locuit pe malul unui pârâiaș, am avut parte de gheață, care e fantastică, lucru ispititor. Toată iarna acolo îmi pierdeam timpul. La bătrânețe, în ultimii ani, iernile își fac de cap, lacurile nu mai îngheață și, drept urmare, nu mai merg la patinat. E un sport care fortifică organismul, ca și mersul pe jos, e o sursă de sănătate.

— Critica literară vă desemnează drept unul dintre cei patru scriitori canonici ai Republicii Moldova. Ce mesaj aveți pentru tânăra generație, împătimită de frumos și pentru condeierii-debutanți de astăzi?

— Invit autorii tineri să se cultive, să se perfecționeze ca oameni de cultură și să muncească, ajutând acest neam să se limpezească și să-și vină în fire. Scrieți lucrări autentice, căci acum se face multă literatură, dar care nu vizează nevoile și necazurile poporului nostru.