ce-a fost n-a trecut

PRINȚUL LECTURII

 I

Toți devenim un pic sentimentali când e vorba de copilărie. Căci, cel puțin mie, de acolo mi se trage hipnoza numită lectură. |in minte și prima mea carte luată de sine stătător de la bibliotecă – se intitula Mănușa. Era o poveste despre o mănușă pierdută de un moșneag iarna în pădure și în care și-au găsit adăpost mai multe animale. Pe a doua n-o mai țin minte, căci, de fapt, nu a fost a doua, ci următoarele.

Multe, foarte multe. Citeam pe întrecute, din pă-cate și prostii, fiindcă nu mă ghida nimeni. Odată mi-a dat o lecție destul de dură tatăl meu. Vedea că manualele mele de școală se cam ,,odihneau”, iar eu eram pierdut prin alte cărți. Mi-a luat volumul în care eram adâncit, s-a uitat la el – se intitula Pogoane purpurii. Azi titlul ar trebui tradus; corect s-ar fi numit Epoleți purpurii – era, de fapt, o carte de mai multe sute de pagini despre cadeți, pe atunci aceștia se numeau suvoroviști, ei învățând într-o școală militară pentru adolescenți. Mi-a aruncat-o nemilos afară și mi-a spus să nu mai citesc prostii. Dar nu mi-a explicat ce înțelegea prin cuvântul prostii. Vreo lună nu am citit nimic, decât cărțile de școală. Apoi am luat de la bibliotecă, cumva intimidat, Colț Alb de Jack London. Era o traducere românească foarte bună, reeditată la Chișinău cu caractere rusești. Mă cam ascundeam cu ea, dar tata a văzut-o și n-a zis nimic. Așa am priceput ce înseamnă prostii. […]

Dar, cum spuneam, nu am fost niciodată mai liber și mai fericit! Fiindcă citeam! Aveam mereu o carte
în geanta cu merinde și de cum se ivea o clipă liberă, scoteam cartea. Ce frumusețe virginală e să-l descoperi pe Arghezi sau Blaga! Îmi plăcea să merg sus în caroseria camionului, între lăzile cu mere și să spun cu voce tare poezii vântului. Ce vrei, aveam 17 ani! Dar nu numai acești poeți îmi induceau starea de euforie literară. Cumpăram de la Bălți toate căr-
țile de poezie, unele scrise de autori importanți, de alții nu am mai auzit după aceea. Cel mai promovat în epocă era Mihai Beniuc, am toate cărțile lui editate în acea perioadă. Unele tipărite cu mult dichis pe hârtie ofset, cu coperta acoperită cu mătase aurie și supracopertă din celofan. Abia mai târziu am aflat ce hram purta autorul lor, dar atunci citeam tot, învă-
țam mult și pe de rost. Recit din memorie: Aici unde mormântu-și are/ Un Eminescu, un Coșbuc,/ Aș vrea să văd câmpia-n floare,/ În munții falnici să mă duc. Deci, memorizam poezii nu numai din Arghezi, dar și din Beniuc, din Al. Jebeleanu (da, tocmai așa: Alexandru, celălalt, marele Eugen Jebeleanu, nu mi-a prea plăcut, deși știu și din el pe de rost un poem inclus de Ulici în marea lui antologie), din alții.

Eugen LUNGU