DE VORBĂ CU NICOLAE JELESCU, ACTOR, DIRECTOR ARTISTIC AL TEATRULUI POETIC ALEXEI MATEEVICI

 

Gândiți prin vers? De la ce vârstă?

— Din fragedă copilărie, în casa noastră se ascultau momentele poetice la Radio România Actualități. În fiecare seară, la ora 22, la un radio vechi, tata ne punea pe toți să ascultăm zece minute de poezie. Nu pricepeam mare lucru pe atunci, dar încetul cu încetul pofta vine mâncând și am început să îndrăgesc poezia, iar prin clasa a șasea știam Luceafărul pe dinafară. De la radio am auzit despre numele mari, sonore ale neamului nostru, apoi, venind la Chișinău, am început să le caut și să le studiez. La maturitate, am dat de marele poem dramatic al lui Eminescu Andrei Mureșanu, artileria grea a poetului, și iar l-am învățat cap-coadă. Invitația la Teatrul Al. Mateevici din partea lui Andrei Vartic, unde se monta spectacolul Pânze la orizont pe versurile lui Pavel Boțu, mare poet, după mine, a constituit primul meu impact cu scena și poezia.

— Mai este loc de poezie astăzi? Ne salvează ea cumva de rutina zilnică?

— Astăzi mai mult ca oricând... Să știți că poezia e un mare roman. Nu reușim în timpul acesta atât de vitreg să citim romane de patru sute de pagini, dar o poezie de patru strofe își face loc în fiecare zi în sufletul nostru, îmbogățindu-ne mult.

— Când vă gândiți la satul natal, ce vă apare în fața ochilor?

— Părinții mei: tata, care era pescar pe Dunăre, și mama mea. Orizontul pe care îl vedeam din fața casei noastre îmi întindea dinainte alt cer și întotdeauna vream să ajung acolo: mi se părea că se întinde un cort mare, dar, de fapt, la o azvârlitură de băț se afla România, iar eu eram mereu cu ochii într-acolo. Am simțit românește din moment ce în casă se vorbea o română pe care nu o veți întâlni în altă zonă pe aici. Locuitorii din satele românești din sudul Ucrainei și-au păstrat limba curată, vorbind corect românește, iar această stare m-a înaripat mai apoi, mi-a decis oarecum cursul firesc al vieții.

— Ați fost un copil cuminte?

— Ascultam ce mi se spune, dar întotdeauna făceam cum credeam eu de cuviință, chiar dacă greșeam.Și acum fac la fel, nu intru în cârdășie sau în ceartă cu cineva: ascult – îmi place, fur; nu-mi place – fac cum știu eu. Dar, dacă e vorba de altă ascultare, nu puteai cu tata să te pui; cu mama însă mai negociam.

Autor: 
Daniela CODREANU