Faima lui de discipol al lui Galilei se răspândi în întreaga Europă. Abilitatea sa de a șlefui lentile de sticlă impecabile și de a construi microscoape cu lentilă sferică îi asigurau un profit substanțial, ce îi permitea să experimenteze și în alte domenii. Acceptă propunerea Marelui Duce să preia funcția lui Galilei de filozof și matematician al curții, devenind și profesor al Universității din Florența. În 1644 Torricelli reveni la problema fântânarilor. Pentru elucidarea cauzelor eșecului acestora, el intui să folosească în experiment, în locul apei, un lichid mult mai greu – „argintul-viu”, cum era numit pe vremuri mercurul. Cu ajutorul prietenului său Vincenzo Viviani, umple un tub de sticlă de un metru, sudat la un capăt, cu mercur, apoi îl întoarse cu capătul des-chis în jos, fiind astupat cu un deget, și îl introduse într-un vas deschis cu mercur, deschizând orificiul. Doar o parte de mer-cur se scurse în vas, nivelul lui rămânând în tub la 76 cm. Cu tuburi de diametre diverse, în-clinate în mod diferit – de fiecare data înălțimea coloanei de mercur rămânând aceeași – 76 cm. Torricelli explică acest fenomen prin presiunea aerului, exercitată asupra mercurului din vasul deschis. Astfel a fost determinată presiunea atmosferică, datorată stratului imens de aer, ce apăsa suprafața planetei, fiecare corp, plantă, vietate. A urmat construirea „tubului lui Torricelli” – primul aparat pentru măsurarea presiunii atmosferice, denumit peste mai bine de un secol „barometru”. 

Autor: 
Iurie SCUTARU, doctor în științe