Tata se oprise din lucru, privea și asculta la mine. Eu nu băgasem de seamă, dar când a văzut că mă înfurii și că vorbesc urât copilului din dealul celălalt, mi-a zis:
— Ce faci?
— Tată, i-am zis eu amărât, ce au toți copiii cu mine? De ce mă îngână copilul de colo și îmi vorbește urât? Eu nu i-am zis nimic, iar el mă batjocorește. Ce au toți copiii cu mine, tată?
— N-ai învățat nimic din tot ce ți-am spus eu venind pe drum! Dacă nu poți vorbi frumos, de ce nu taci? Ia vorbește-i tu frumos, să vezi, nu-ți va vorbi și el tot așa? Sau taci, să vezi dacă îți va mai spune el ceva! Ascultă, acum auzi ceva?
— Nu se mai aude acum nimic, tată.
— Ia strigă-i acum: „Prietene!”. Apoi ascultă!
— Prietene! am strigat eu cam supărat.
— Prietene! a răspuns copilul celălalt cam la fel.
— Cheamă-l acum: „Vino la noi!” zise tata.
— Vino la noi! am strigat eu voios.
— Vino la noi! a răspuns el vesel.
M-am întors mirat spre tata:
— Cine e, tată?
— Este ecoul.
— Cine este ecoul? Al cui copil este el – și de unde?