Pasezi o minge albă spre apusul vieții tale, năruit

De dura lovitură, aprigă dorință de trăire.

Cînd bezna-ți sta în fața, cînd te simțeai de ea lovit,

Mereu îți aduceai aminte de-acea întîia veșnică iubire.

 

Ți-ai prăbușit cortina pe care tu însăți ai croit-o-n fire de mătase,

Erau prea argintii ca să mai vezi o urmă-a inimii zdrobite,

Dar nici averea, nici luciul, strălucirea plăpumii acum întunecoase

Nu au putut să-ți umple-un gol ce-a fost alimentat cîndva cu lacrimi amăgite.

 

Știu că-ți plăcea să guști roua în care cerul devenea un Univers,

Dar negura n-avea alt gust decît amarul.

Cîndva cuvîntul îți suna melodios, scriai inconștient un vers,

Iar ieri aproape că mergeai în mînă cu cîntarul.

 

Abia atunci cînd iar simțeai că-n hău te prăbușești,

Tu ai privit adînc spre cerul încărcat de stele,

Tu ai privit adînc și-atunci ți-ai amintit că mai iubești,

Iubești curat viața cu bune și cu rele.

Autor: 
Irina DIACONU
Varsta: 
16
Ungheni