ESCALĂ
Mirela CHIHAI, cl. a II-a
Școala de Arte Plastice N. Moisei, Telenești
Era seară
Zâmbeam spre cerul negru
Răcoarea ce bântuia pe lângă mine
Mă făcu să mă ghemuiesc
Era liniște
Poate niște greieri mai cântau
Făcând stranie șederea
Vântul adia mișcând frunzele
Răcoarea se întețea
Zgomotul de asemenea
Iar întunericul venea și mai repede
Dar asta nu mă speria
Atunci ce era?
Știam, nu era întunericul
Nu erau zgomotele ce veneau din depărtare
Sau poate da
Dar ele nu mă înspăimântau
Erau cei ce le făceau
Ne sperie oare întunericul?
Sau ne sperie cei ce s-ar putea afla acolo?
Luna începu să strălucească
Răsuflam ușurată că se aprinse un felinar
Stelele o acompaniau
Dar pe mine cine?
Doar gândurile mele
Dar ce gânduri?
Acestea mă făceau să tremur
Mai tare și nu mă mai puteam opri
De ce mi-ar fi frică să mai pășesc?
Simțeam că nu mă mai pot mișca
Și m-am ghemuit mai tare
Și mă strângeam în brațe
Îmi era frig, dar mai mult teamă
Nu mai era nimeni
Voiam să mă ridic
Să văd de unde venea sunetul
De ce să nu-l înfrunt?
Dar cum, când teama e așa de mare?
Am închis ochii
Sperând că zgomotul va trece
Dar asta nu ajută
Frica era și mai mare
Acum nu vedeam nimic
Cel ce voia să mă sperie avea controlul
Asupra mea și a gândurilor mele
Deodată m-am ridicat
Pe partea cealaltă a străzii era o pisică
neagră
Voia să traverseze
Am țipat la ea
,,Nu o face!”
Ochii ei sclipitori erau fulgerători
Totul era prea morbid
Am decis să plec
Pași mici, din ce în ce mai mari
Ajunsesem să alerg fără să-mi dau seama
Nu aveam o direcție sau un loc în care
Alergam
Voiam să scap
De cine voiam mai exact să scap?
Nu știam așa că m-am oprit
Nu era nimeni prin preajmă
Eram singură și speriată
Singurătatea mă speria
Aveam nevoie de un pahar cu apă
Nu mai puteam respira
Privirea mi se încețoșase
Dintr-odată totul dispăru.
Peste un timp mă trezisem
Eram în camera mea
Stropi mari de sudoare îmi curgeau pe frunte
Nimic nu fusese real
Fusese doar un vis
Fusese un coșmar.