Copilul când se roagă se încrede. Tânărul când se roagă iubește. Adultul când se roagă trăiește. Bătrânul când se roagă meditează.

Din păcate, nu totdeauna știm să ne rugăm. Dar — numai rugându-ne, învățăm să ne rugăm. Și să aflăm că rugăciunea nu e cuvinte, ci stare. Rugăciunea curată e cea în care totul e cucerit de stare. Ea poate fi zădărnicită de gândurile care-ți trec prin minte, de grijile care te macină, de dispoziția-indispoziția care te domină. Omul nostru, de regulă, își spune rugăciunea, rostindu-i cuvintele, dar gândindu-se la altceva.

Ruga sa, a omului cu griji pământești, se rânduiește de cele mai multe ori cam așa: Tatăl nostru care ești în ceruri... „Încă n-am aruncat grăunțele la păsări...” Sfințească-se numele Tău... „Câte grăunțe mi-au mai rămas? Trebuie să mai cumpăr vreun sac...” Vie împărăția Ta... „Cât o fi acum la piață kilogramul?...” Facă-se voia Ta... „S-o fi scumpit de luna trecută...” Și tot așa. Grijile noastre înghesuie rugăciunea din gând. Nu putem scăpa de acestea nici la întâlnirile noastre cu Domnul: Bine ai venit, Fiule. „Oare n-am lăsat robinetul la baie deschis?!”, îți zici în gând mai înainte de a răspunde cu voce tare.

Procedăm exact așa cum facem când ne spunem rugăciunile: una să gândim și alta să se audă. Și atunci de ce să ne mai mirăm că Cel de Sus, care ne ascultă mai mult gândurile și mai puțin cuvintele, rămâne surd la rugămințile noastre și nu ne ajută?!

Credincioșii sunt de două categorii: unii cred, iar ceilalți, cei mai mulți, cred că cred. Credința din inimă este un har. De multe ori, am impresia că omul se naște cu ea. Cei care o regăsesc au avut-o într-înșii, doar că aceasta a vegheat până în clipa când s-au întâlnit cu taina ei. [...]

Nicolae DABIJA